1. Cum definitia culturii este una extrem de fluida si multidiscursiva, cum jurnalistica romaneasca este inca dificil de prins intr-o ecuatie (ii sint cam multe necunoscutele), cred ca sub pulpana jurnalismului cultural pot sta toate „aparitiile“ scrise, vizuale si audio, corecte din punct de vedere gramatical si, daca vreti, literar din aceasta tara. Pentru ca sintem inca un popor ale carui caracteristici si manifestari rurale sint dominante, ar trebui sa avem in vedere radacina termenului „cultura“: agricultura.

Prin urmare, toti jurnalistii care cultiva spiritul romanilor privitori la televizor, ascultatori de radio sau cititori de publicatii fac, intr-un sens larg, cultura. Restul pot fi clasificati la categoria „daunatori“. Sau nu?

2-3. Daca facem rapid un recensamint al celor ce activeaza in paginile si in emisiunile de cultura, constatam ca foarte multi dintre ei sint scriitori. Ori autori de volume. In momentul in care sint aduse in prim-plan carti, normal ar fi ca relatia de complementaritate sa se stabileasca intre spiritul critic si cel care comenteaza aparitia editoriala. Critica literara (in sensul traditional) este pentru revistele de specialitate (cele culturale si literare), nu pentru ziare, nu pentru show-urile televizate. Asa cum tot pentru acele reviste sint poezia si proza.

Bag de seama ca marea parte a comentatorilor de carti din presa cotidiana si-a adaptat limbajul la ceea ce s-ar chema „pe intelesul tuturor“. S-a iesit din scortosenie. Unora, insa, le mai ramine sa se impace cu discernamintul, cu capacitatea de a distinge o carte buna si una proasta, de a nu face compromisuri. Cititorul poate fi usor dus de nas o data, de doua ori, dar l-ai pierdut de client daca se prinde (si se prinde!) ca il trombonesti, incercind sa-i bagi pe git carti care fac parte din jocurile tale. E foarte important cum „vinzi“ marfa