Religia e ca vinul: îi trebuie ceva timp ca să devină plăcută la gust şi uşor de utilizat la masă. Primele sute de ani sînt cele mai grele pentru credincioşii unui cult nou-nouţ, pentru că se bat împotriva curentului majoritar, enervat de apariţia unui zeu nou, cu nume greu de ţinut minte. Unii ajung hrană proaspătă la leii sătui de conserve, iar alţii, care s-au descurcat de o chilie într-un deşert cu grad redus de umiditate (dacă nu cumva treaba asta e o tautologie), sfîrşesc ca materie primă pentru moaşte. Pe la o mie de ani, religia atinge maturitatea: are mîna grea şi dacă faci gălăgie, vezi stele verzi, dar sfinte. Şi tot la o mie de ani, religia e ca o fată bătrînă: n-a făcut sex niciodată şi se enervează cînd aude de alţii - aşa că e de o pudibonderie vecină cu boala de nervi. De-aia nu vezi oameni în pielea goală pictaţi în lăcaşul de cult nici în ziua de azi, cu toate că ei există în realitate. Bătrîneţea unei biserici, în schimb, e lungă şi frumoasă. La 2.000 de ani, mai ales după un examen de conştiinţă cum a fost Reforma, biserica începe şi ea să înţeleagă lumea şi mai ales să priceapă ce vor clienţii: acte pentru lumea de dincolo şi ceva sfaturi de autoperfecţionare, ca să nu fie nevoiţi să meargă la librărie şi să cumpere cărţi. La senectute, biserica e ca un elefant afectat de pierderea sensibilităţii pielii: poţi s-o împungi cu ironii şi glume, că nu se mişcă. Religia nu mai e a bisericii, ci a consumatorului. Dar are demnitatea ei - aşa se numeşte în termini clericali înţepenirea. În sfîrşit, după 3-4 mii de ani, biserica ajunge sport (Yoga), tehnică de decoraţiuni interioare (Feng-Shui, Zen) sau sursă de artefacte Made in China pentru turiştii care caută înţelegerea supremă a lumii în praful de pe piramide.

Problema umanităţii rezidă însă în faptul că nu toţi profeţii s-au născut în acelaşi timp. Ultimul sosit la masa bogată a monoteismul