A trecut ceva timp - patru luni - între momentul cînd au fost publicate în ziarul danez Jyllands Posten caricaturile acum celebre şi ieşirea în stradă a maselor de credincioşi musulmani, atît de jignite încît au dat foc reprezentanţelor europene din capitalele lor şi i-au considerat pe toţi "necredincioşii" ţinte legitime ale mîniei lor. Examinînd harta contaminării cu demonstraţii de stradă, se poate observa că manipularea revoltei e mai curînd legată de politica unor guverne, decît de credinţa unor oameni. Manifestaţiile au început în Siria şi Liban, de aici s-au deplasat în Iran şi apoi în restul lumii musulmane şi în oraşele europene unde trăiesc mulţi musulmani.

Iranul are probleme cu ceea ce autorităţile naţionale prezintă drept cercetări pentru dezvoltarea bazei energetice, iar cele mondiale bănuiesc a fi un program de înarmare atomică. Guvernul sirian e acuzat (şi există chiar şi unele dovezi) că ar fi implicat în uciderea fostului prim-ministru libanez Rafik Hariri. În Teritoriile Palestiniene, victoria electorală a unei organizaţii considerate teroriste, Hamas, complică dialogul cu Israelul şi Statele Unite. În toate aceste conflicte nu credinţa, nu Islamul sau creştinismul sînt puse în discuţie, ci comportamentul politic al unor conducători, respectarea unor norme internaţionale de convieţuire stabilite nu în ceruri, ci pe pămînt. Translarea conflictului pe tărîmul religiei nu e, din punct de vedere propagandistic, o mişcare lipsită de eficienţă: jignirea credinţei scoate mai degrabă oamenii pe străzi decît susţinerea politică. Pe de altă parte, în Europa, spectacolul străzii copleşite de patimi confirmă acele opţiuni radicale occidentale care cer o politică fermă faţă de musulmanii stabiliţi în ţările europene, indiferent de data cînd s-au stabilit şi de comportamentul lor. La cealaltă extremă, tot în Occident, este justificată violenţa prin jig