L-am cunoscut pe Norman Manea in toamna lui 2003, la Bard College din New York, unde ma invitase sa predau un curs in cadrul catedrei sale de Cultura europeana. Din lunga perioada in care am trait la New York, zilele scurse alaturi de el au devenit de nesters din amintirea mea. imi amintesc sfiala cu care m-am indreptat spre locul primei noastre intilniri, restaurantul Rhinebeck, pe malul fluviului Hudson. Manea era insotit de sotia lui, Cella; eu, de Maria José.
Ne-a dus cu masina o tinara asistenta de la catedra de italiana, Nina Cannizzaro, pe care o solicitasem pentru ca aveam o stinghereala in a aborda direct un scriitor ale carui carti ma tulburasera si care traise cel mai mare rau pe care Europa nostra il produsese in secolul nostru. Norman Manea a transformat o experienta funesta in literatura de inalta clasa. Comportamentul meu defe-rent a inceput sa dispara in timpul cursurilor. Norman prezenta tema zilei si apoi ma lasa sa vorbesc liber, luind rapid notite, apoi facea precizari, tragea concluzii si inlesnea dezbaterea care, datorita firii sale blinde, devenea un cordial dialog cu studentii.
Nu stiu exact in ce moment relatia noastra formala s-a transformat in prietenia pe care, in acel moment, nu indrazneam sa i-o declar. Poate, in timpul serilor in care venea sa cineze impreuna cu noi, sa mincam macaroane italienesti in acea casa mult prea mare din mijlocul padurii pe care Colegiul o pusese la dispozitia mea. Poate s-a intimplat intr-o seara de toamna, cind mi-a cerut sa-l insotesc intr-o vizita la trei doamne despre care spunea ca „le iubeste mult“. L-am urmat. in parcul din campus exista un mic cimitir, in care sint ingropati profesorii care au trait si au murit in acea universitate. Norman a inlaturat cu miinile frunzele uscate care se adunasera pe cele trei pietre funerare, insirate una linga alta: Irma Brandeis, Hannah Aren
