„Jurnalistul cultural duce cu el o scara pliabila a valorilor, in trusa lui facindu-si loc si alte instrumente de masurat/ajustat adaptate pentru utilizare rapida“

Bref, jurnalismul cultural este acea specie publicistica suspectata de toti, dar practicata de cei mai multi, din motive ce par a tine, mai intii, de registrul pragmatic. Actiunile de intimpinare, ricanare ori creare – prin varii metode – de atitudine, pe termen scurt, se regasesc, toate, in textele care formeaza, in mare masura, substanta hebdomadarelor ori mensualelor.

Revista de cultura inseamna, una peste alta, exact concatenarea de „reactii“, purtind, fatalmente, pecetea momentului scrierii, inseamna barometru si fisa „clinica“, receptacol al unui Zeitgeist comprimat, o sansa de a impune sau combate idei la scena deschisa. La noi, exista un pat germinativ favorizant, antropologic vorbind, de tip latin si levantin, ceea ce face ca jurnalismul cultural sa se simta foarte bine (desi el este o categorie „de metropola“, oraselele nu-i dau oxigen) si ca amploare, si ca diversitate. Ar mai trebui sa vorbim despre faptul ca el functioneaza si ca o scoala de caractere, si ca icon al personalitatii semnatarului, si ca baza de antrenament pentru sporirea alegretei, a reflexelor si rezistentei, in genere. Neajunsul adastarii doar pe aceasta baza consta in posibilitatea de a deveni agitat, de a confunda exercitiul de intretinere cu scopul.

Evident ca a practica jurnalismul cultural presupune sa ai deja statut de critic, insa acesta din urma nu e validat decit in spatiul jurnalistic, egalmente ofertant si ingrat (asigura vizibilitate, dar si riscul ingroparii unei munci considerabile intr-o colectie ce-si asteapta, resemnata, prafuirea).

Avem, asadar, o relatie nu numai de nonexcludere, ci de interconditionare din speta fatalitatii. Dilatarea, prin complicare intelectuala, a