Stabiliseram sa ne intilnim dupa-masa, la sase fara douazeci, la cafeneaua Teatrului Hebbel am Ufer din Berlin, dar ajung ceva mai devreme. In schimbul unei cautiuni, primesc un telefon mobil cit palma, cu ecranul sensibil la atingere, un head-set si un pliant din care aflu ce trebuie sa fac daca se intrerupe convorbirea. Ma asez pe o banca din fata cafenelei si astept. Minutele trec, telefonul e mut. Pe banca de peste drum sta o tinara echipata cu un aparat la fel ca al meu.
Imi zimbeste, si ea are emotii. Sint in Kreuzberg, cartierul care odinioara reprezenta granita Berlinului de Vest. Linga mine, o sosea aglomerata, in fata mea, un cartier de blocuri, deasupra soselei, o pasarela din beton armat. La sase si citeva minute suna telefonul. Alo, Ildikó? Iertati-ma ca v-am facut sa asteptati. Cineva s-a ratacit, m-am oferit sa-l ajut pe colegul meu. Putem porni? Schitez un gest prin care imi iau la revedere de la tinara de pe banca de vizavi, apoi intru la teatru.
Posesorul placutei voci barbatesti imi spune intr-o germana perfecta ca se numeste Islam, ca traieste in Calcutta, de acolo m-a sunat. Dupa primul schimb de cuvinte ne tutuim deja, trebuie sa am incredere in el, in urmatoarele doua ore el va fi ochiul meu. Vezi cladirea aia galbena de pe partea cealalta a strazii? Te rog sa traversezi carosabilul, dar mai intii asteapta ca semaforul sa-ti dea unda verde. Cind ajungi in fata cladirii sa nu spui c-ai sosit, ci parola asupra careia ne-am inteles adineaori. Ma supun. In timp ce astept linga semafor, Islam incearca sa afle cit mai multe despre mine. Care va sa zica traiesti la Budapesta... In curind o sa te intorci acasa... Te asteapta cineva? Familia? Fratii, surorile? Prietenul? Ai prieten? Sint putin uluita, desi banuiesc ca incercarile de apropiere sau iesirea din rol fac parte, deopotriva, din jocul asumat. In sfirsit, verde. Traversez. Sp
