Nu stiu la ce foloseste o definitie a jurnalismului cultural. Poate doar ca sa-l delimitam de pseudo-jurnalism cultural, masiv infectat cu virusul mondenitatii. Daca il urmaresc pe Vargas Llosa la restaurant, iar apoi scriu despre preferintele lui culinare si despre cum foloseste un scriitor valoros furculita, nu inseamna ca fac jurnalism cultural, nu? Daca insa il livrez pe Llosa scriitorul intr-o piele umana si nu in una de hirtie, se cheama ca fac jurnalism cultural. Vreau sa-l conving pe consumatorul de mass-media sa lase telecomanda la o parte si sa puna mina pe Conversatie la Catedrala. Si nu sa-i furnizez telenovela jurnalistica. Cu alte cuvinte, jurnalismul cultural propune publicului sa consume cultura si nu doar informatie, scandaluri si sclipici. Cit despre cei care fac jurnalism cultural acum, i-as da dreptate lui Dan C. Mihailescu. Eu ii citesc intotdeauna cu placere pe Radu Pavel Gheo, Paul Cernat, Costi Rogozanu, Marius Chivu, Luminita Marcu, daca ar fi sa-i numesc doar pe citiva initiati intr-ale literaturii. Dintre colegii de la cotidiene, pe Bogdan Perdivara si Elena Vladareanu.

2. Daca s-ar exclude, ar pierde si critica, si jurnalismul, si cititorul. Cronicile si recenziile de calitate, publicate in presa cotidiana, le impaca pe toate. Pina de curind, teritoriul predilect in care se manifesta criticul literar erau revistele culturale. Din pacate, intr-un articol de revista cu „pretentii“ te pindeste riscul excesului de livresc, al pretiozitatii, al unui discurs grandios, dar neprietenos si necomunicativ. Ma obosesc unele articole, scrise de oameni de-altfel inteligenti si cu prestanta culturala, care se reduc la simple demonstratii de forta si rafinament intelectual. De cealalta parte, in presa de informare, ramine alt pericol. Jurnalistul semidoct, antrenat in scoala senzationalismului ieftin, face din recenzia unei carti un cocktail