Problema centrala a culturii politice de stinga franceze, cel putin la nivel popular, este ca refuza sa asocieze chestiunea distributiei bogatiei sociale cu aceea a producerii ei. De aproape doua saptamini, Franta este din nou in miscare. Dupa revoltele din toamna, care au bulversat multe din cliseele cu privire la celebrul "model social francez", de aceasta data luptele se poarta pe strazile centrale ale marilor orase, indeosebi in cartierele studentesti. De altfel, nu mai putin de saizeci de universitati sint inchise, iar studentii par a fi virful de lance al miscarii. Faptul i-a facut pe multi sa se intrebe daca avem un nou Mai-1968, atunci cind studentii s-au aliat cu muncitorii contra capitalismului si tiraniei generalului De Gaulle. Spre deosebire de revoltele adolescentilor din periferii, adesea afro-musulmani, slab organizati si lipsiti complet de un program, de aceasta data miscarea pare a fi pe cit de spontana, pe atit de bine organizata si configurata ideologic. De altfel, la cele doua valuri de manifestatii din ultimele doua simbete si la care au participat in jur de un milion de oameni, peste tot in marile orase, au fost prezenti atit liderii marilor centrale sindicale, cit si cei ai principalelor partide de stinga, inclusiv ai Partidului Socialist. Putem, astfel, intelege de aici nu numai ca acestia vor sa-si anexeze beneficiile miscarii, dar si ca vor sa se identifice cu aceasta. Dar cum alegerile vor fi abia la anul si probabil ca actualul presedinte si primul ministru sint deja scosi din joc, miza nu mai pare a fi pur electorala: trebuie sa intelegem acest modus operandi ca fiind manifestarea unei culturi politice specifice marii familii ideologice a stingii franceze. In acelasi timp, este probabil delicat pentru membrii Partidului Socialist, in general burghezi rezonabili, inteligenti si pragmatici, de a se asocia cu o miscare de strada nu doar fata