Daca ar trebui sa raspund printr-o singura fraza, sa fac o unica afirmatie, as spune ca despre perioada comunista a Istoriei noastre se poate vorbi in orice fel.
Modalitatea satirica – cea care a trezit unele perplexitati printre spectatori datorita recentei O zi din viata lui Nicolae Ceausescu – trebuie pusa in legatura cu functia risului, asa cum e vazuta de psihanaliza. Prin actul risului, a spus Freud, ne descarcam de tensiunea psihica. Altfel spus, risul este un fel de exorcism, si ori de cite ori sintem pusi in fata cu greul, sau numai ne amintim de el, simtim nevoia sa ridem.
Cind vorbim despre comunism – sau cind scriem despre perioada comunista – nu putem sa uitam ca am trait patruzeci de ani intr-o zona a non-dreptului. Sau, mai bine zis, intr-o zona in care aplicarea dreptului era un privilegiu, o favoare (odata, un ofiter de militie care ma convocase sa-mi comunice ca mi s-a refuzat pasaportul a raspuns astfel protestelor mele: „Tovarase doctor, nu stiati ca in Romania acordarea unui pasaport e o favoare?“ – omul imi daduse pe gratis o lectie de educatie civica!). Exista, in momentul de fata, o campanie bine-venita de dezvaluire a crimelor comunismului. Dar nu au avut de suferit numai cei care au fost spoliati, inchisi, torturati, ucisi, ci si toti cei care au fost jigniti in existenta lor de oameni nascuti liberi. Nu numai ei, nu numai atunci. Surprindem pina azi la romani reflexe ale unor insi care nu se bucura de libertate, carora le e frica. Frica de stapini. In acest sens, traim inca in comunism.
Pe de alta parte, s-a produs un soi de clonare, nu mai exista un singur Conducator, e ca si cum ar fi explodat si continua sa existe sub forma a sute, mii de mici dictatori, aroganti, abuzivi – cu teama aferenta pe care o provoaca in rindul fostilor si actualilor obiditi acesti mici sefi, atinsi de vampirism – pentru ca au f
