Joi seara, dupa ultimul fluier al arbitrului delegat pentrul meciul Steaua-Rapid, s-a spus ca 22 de milioane de romani s-au bucurat. Eu unul nu m-am bucurat. Nu m-as fi bucurat nici daca se califica Rapidul. As fi avut aceeasi senzatie de frustrare neputincioasa. In definitiv, totul a fost ca un fel de sacrificiu. Pentru ca unii dintre noi sa invinga si sa mearga mai departe, altii, tot dintre noi, trebuiau sa ramana pe loc. Sa fie infranti. Infranti, de data aceasta, printr-o prevedere de regulament pe care nu o discut, pentru ca n-ar avea sens.
Am avut si alt motiv sa nu ma bucur. Mai precis, am auzit intamplator un comentariu care mi-a strans stomacul, m-a ingretosat. Autorul comentariului era un tanar inaltut, imbracat in trening, care vorbea pe telefonul mobil cu cineva: "Crapa fierea-n Razvan Lucescu", ii spunea tanarul invizibilului sau interlocutor. Dupa care continua, voios: "Ce ciuda e pe capul lui! Si taica-su moare de ciuda! Mor de ciuda toti!"
Nu stiu ce-i facuse familia Lucescu tanarului in trening. Tanarului vopsit pe obraji cu albastru-rosu. Era insa atata ranchiuna in glasul respectiv, atata satisfactie obraznica, atata impaunare neghioaba incat m-am simtit lezat personal de toata aceasta mitocanie manifesta.
Sigur ca lucrurile sunt mult mai complexe. Ranchiuna, impaunarea, satisfactia obraznica si cate si mai cate alte discutabile (cel putin!) atitudini pe care le intalnim zilnic in jurul nostru nu se gasesc numai in fotbal. De aceea, un comentariu poate mult mai socant decat cel relatat mai sus m-ar fi lasat nepasator daca n-as fi avut certitudinea de "deja-vu".
Manifestarile noastre depind de educatie. Educatia noastra depinde de societate. Iar societatea depinde de noi. Cand undeva pe acest traseu se produce o viciere, cand ceva nu functioneaza, baza incepe sa se clatine pana cand intreg edificiul se prabuseste. A