Exista, din nefericire, o ierarhie a catastrofelor, un clasament care cerne tirziu, mult dupa ce s-au numarat mortii. El desparte cu adevarat necazul omului de rind de catastrofele generale. Acestea lovesc umanitatea, lasindu-i iluzia vietii doar spre a lucra, dinauntru, la slabirea ei.
In fruntea acestor mari seceratoare de istorie stau minciunile care lucreaza pervers asupra celor crutati si a celor care s-au nascut dupa prapad. Acesta e motivul, singurul motiv pentru care trebuie sa vorbim despre Cernobil, astazi cind e atita chin in lunca Dunarii. Nu mult dupa miezul noptii de 26 mai 1986, reactorul nuclear de la Cernobil a explodat.
Catastrofa a fost descrisa de mii de ori. Intelesul ei tragic, nu. Radiatia a terminat repede viata echipelor de interventie si s-a mutat, apoi, cu cancer cu tot, in copii si in plante, in apa si in orice forma de viata urmatoare si nevinovata.
Craniile dilatate ale copiilor Ucrainei si Belarusului si nascatoarele ruse de generatii canceroase duc mai departe saminta blestemata a noptii de 26 mai 1986. Insa explozia nu s-a oprit atunci. Suflul ei neincheiat a atins si curbat lucrurile si gindurile nevazute, alcatuirea unei epoci si forma ei viitoare.
La inceput, explozia de la Cernobil a lasat impresia ca va otravi si va ucide intemeierea lumii comuniste. In fond, catastrofa a fost rodul intilnirii intre tehnologie si setea neavenita de maretie a comunismului. Insa efectul n-a avut nimic logic. Cernobil a discreditat, dar n-a pus capat.
Catastrofa a alimentat, repede, un nor propagandistic calator care a strabatut mintea si sufletul Occidentului. Din nenorocirea de la Cernobil au rasarit argumentul si forta miscarilor ecologiste. Naiva, militanta si bine manevrata, campania ecologista a pus capat, in mai putin de 20 de ani, ideii nucleare civile in Occident. A fost o victorie
