Englezii recurg adeseori la un mod de a vorbi care se numeşte understatement. E înclinaţia de a minimaliza împrejurările dramatice prin subevaluare, tehnica de a formula catastrofa în termeni derizorii, situaţi sub nivelul proporţiei ei reale. Sursa acestui comportament e un amestec de bună-creştere, umor şi umoare (flegmatică). Nu te dai în spectacol, nu iei lucrurile în tragic, nu te pierzi cu firea. Cazi de pe punte măturat de furtună şi tot ce accepţi să articulezi e ceva de genul: "Cam bate vîntul, nu-i aşa?". Îţi rupi picioarele şi spui, printre dinţi, că situaţia e "oarecum dezagreabilă". Îţi pierzi toată agoniseala şi comunici celor din jur că împrejurarea e "destul de plicticoasă". Civilizaţia britanică e de negîndit fără acest relativism brav, fără acest dispreţ suveran faţă de orice formă de ostentaţie şi pălăvrăgeală.

Există aşa ceva la români? Nu-mi trece prin cap decît replica celebră a comisarului Miclovan, căzut sub gloanţele legionarilor: "Un fleac, m-au ciuruit!". În rest, practicăm mai curînd lamentaţia enormă sau, la cealaltă extremă, băşcălia. Băşcălia nu e din aceeaşi familie cu understatement-ul. Ea nu e atenuare a tragediei, ci evacuare, vag iresponsabilă, a tragicului: simplă deriziune. Understatement-ul e, de regulă, autoreferenţial: e capacitatea de a îndura cu discreţie, de a lua distanţă faţă de tine însuţi. Băşcălia se referă mai curînd la ceilalţi şi e fundamental indiscretă, zgomotoasă, cinică. În formele ei benigne, poate fi amuzantă. Devenită sport naţional, e un simptom de anestezie morală nevindecabilă. E bine să-ţi păstrezi intactă pofta de a rîde, cu condiţia să nu rîzi ca un prost, ca un nebun sau ca un nesimţit.

Formulistica dezamorsării vesele e foarte dezvoltată în limba română: expresia ei chintesenţială e caragialescul "a se slăbi!", cu variantele "să nu exagerăm!", "să n-o luăm nici aşa!", "n-o fi dracul chi