...Într-o sală imensă, sala Rondă a Centrului Naţional al Dansului, de la TNB. Într-o seară de sîmbătă, la a doua reprezentare a proiectului "Process in Progress". Intru pe un coridor şi mă opresc în buza sălii. Spectacolul pare că deja a început. Sînt primul spectator (exponat, după cum aveam să-mi aflu mai încolo statutul), înconjurată de treizeci de scaune (sau cel puţin atîtea am numărat, stînd pe unul dintre ele) aranjate haotic, fie la distanţă, fie lipite, spate în spate. Într-o parte, un proiector, în altele trei, trei dansatori. Şi nu ştiu ce să fac...
Înainte de '89 dansul contemporan era interzis. Însă chiar şi aşa, sub eticheta de "manifestare capitalistă", existau îndeajuns de mulţi artişti care riscau, realizînd un fel de pionierat în domeniu. Dar o făceau pe ascuns, ca "între prieteni", într-un cerc închis. Se organizau, mai ales pe la ambasadele străine, serate şi spectacole de acest gen, dar cine o făcea o făcea pe cont propriu, asumîndu-şi, în bugetul aceluiaşi cont, toate riscurile. Oficial, nu aveai cum. Oficial, exista doar o singură întrebare retorică, puternică şi imbatabilă: ce mai e şi aia, dans contemporan?
...După mine mai intră cîţiva spectatori (viitoare exponate). O iau şi eu pe urmele lor, lipa-lipa, îndrăznesc să mă aşez. Şi aştept. Şi mă concentrez mai apoi, pe rînd, asupra fiecărui dansator. Sînt diferiţi, n-au o legătură aparentă unul cu celălalt, la fel cum scaunele par a nu avea legătură unele cu celelalte... Se creează, dintr-o dată, lumi diferite. Mai multe lumi diferite. Cineva scrie într-un caiet studenţesc. Altcineva roteşte un cerc, rotindu-se mai apoi în jurul propriei axe. Altcineva stă. La un moment, dat cîţiva spectatori se ridică şi încep să se plimbe, trecînd pe lîngă balerini, de-a lungul pereţilor sau traversînd sala. O iau şi eu, din nou, pe urmele lor.
Reticenţa faţă de dansul contemporan s-a p
