„Ar merita sa verificam daca una din trasaturile constante ale literaritatii nu este chiar aceea de fi un obstacol pentru lectura doar spre a controla mai bine desfasurarea acesteia si a restringe libertatea noastra de interpretare.“
Cind scrie aceste rinduri, la finalul unui articol publicat in 1996, Paradoxe et présupposition1, Michael Riffaterre reformuleaza ceea ce publicase cu patruzeci de ani inainte, inca de la primele studii si de la teza de doctorat2: codul hermeneutic al fiecarui cititor are o importanta covirsitoare in descifrarea unui text literar, iar intertextualitatea este mai mult decit un element constitutiv al literaturii. Aceasta constanta a gestului teoretic spune, desigur, multe despre sensul pe care, intr-o vreme a permutarilor si a anarhiei conceptuale, un ginditor il acorda rigorii si echilibrului clasic.
Nascut in 1924, Michael Riffaterre isi incepe studiile la Lyon, in timpul Ocupatiei, terminindu-le, ulterior, la Sorbona. Devine, imediat dupa sustinerea tezei, un mesager al studiilor critice franceze dincolo de Atlantic. Instalat la Columbia University din New York, el este, vreme de citeva decenii, mediatorul teoriilor europene catre Statele Americii si interlocutorul privilegiat al lui Genette, Kristeva ori Todorov. Lucrarile lui Riffaterre3 ocupa, in mod indiscutabil, o pozitie speciala in cercetarea critica, caci popularizeaza spiritul unei hermeneutici structurale, pledind, de la primele texte si pina la inflexiunile psihanaliste din Fictional Truth (1990), pentru o investigatie fecunda a procedeelor generarii textuale.
Riffaterre detesta critica biografica precum si iluzia referentiala (referential fallacy). In opinia lui, un text nu trimite decit la limba si la literatura, amplificind o matrice semnificanta subiacenta pe care o numeste „hipotext“. Opera, spune el, isi produce propriul cod, un cod a p
