Nu m-am recunoscut ca membru al unei "generaţii", pentru că mi-a lipsit "contextul". O generaţie presupune reunirea unor oameni de vîrste & valori apropiate, care acţionează într-o direcţie asumată programatic. Pentru unii, conceptul de "generaţie" e doar o convenţie menită să periodizeze istoria ideilor. Pentru alţii, el delimitează traseul unor opţiuni colective necesare şi memorabile. Adept al definiţiilor intensive, am socotit că ultima "generaţie" propriu-zisă a fost aceea patronată de Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. Alţii au folosit însă conceptul şi pentru fenomene româneşti mai recente, consumate cu precădere în sfera literelor: "optzecişti", "nouăzecişti", "douămiişti" etc. Prin asemenea decupaje pur cronologice, ideea de generaţie s-a banalizat şi a devenit oarecum sinonimă cu produsul de serie. În condiţiile date, pare greu de crezut că vom asista prea curînd la cristalizarea unei generaţii creatoare cu potenţial realizat. Una care include o metafizică, o estetică şi o politică.

Şi totuşi. Drumul pe care am mers eu, la începutul anilor '90 (un drum descoperit graţie admiraţiei faţă de oameni ca Horia Bernea sau Andrei Pleşu), a fost urmat de mulţi alţii. Într-o manieră desigur difuză, dar nu mai puţin persuasivă, a început să se coaguleze o "generaţie" intelectuală de centru-dreapta, democrat-creştină, alimentată studios la surse biblico-patristice, irigată cu ideile (selectiv conservatoare), pe care ar trebui să se sprijine renaşterea morală a societăţii româneşti, promovarea unor lideri oneşti şi participarea inteligentă la jocurile Uniunii Europene. Mi-am pus largi speranţe în această pleiadă de oameni tineri, educaţi la ilustre şcoli apusene, agasaţi de marotele postmodernismului, dornici să lege Ortodoxia de viaţa publică, tradiţia de era tehnologică şi reconstrucţia economică de remodelarea identităţii naţionale. I-am încurajat, i-am