În numărul trecut tocmai vorbeam despre unul dintre liceele la care am studiat, şi anume Şcoala Centrală. Pînă în clasa a zecea am fost însă la actualul "Ion Creangă", schimbat, prin anii '80, de Ceauşescu, pentru o perioadă, în Industrial 36. Acolo am fost din clasa întîi, cum ar spune specialiştii, "am pus bazele".

Atmosfera din "Creangă" era complet diferită de cea din Şcoala Centrală, în sensul că, în perioada cît am fost acolo, nu se punea problema unui învăţămînt privat paralel. La "Creangă", oricît de incredibil ar părea, învăţam chiar la şcoală, cu profesorii pe care îi aveam. Foarte buni, sau mai puţin (deşi despre unii ştiu cu siguranţă că erau deosebiţi, precum regretatul Moraru de matematică, de pildă), un lucru e cert: erau autoritari în genul epocii socialiste de atunci, poate departe de imaginea deja idealizată a profesorului interbelic, dar nu lipsiţi de substanţă. Se pregăteau, îşi făceau treaba şi-şi luau meseria în serios. Pe vremea aceea ne plîngeam de prea multă autoritate (acum unii părinţi de copii şcolari se plîng de neseriozitate), vroiam un stil mai zglobiu, mai avangardist, dar ne era frică cînd ne ascultau. Şi învăţam, chiar dacă nu ştiam foarte bine cum, şi puneam accentul pe memorizare, lăţindu-ne prea mult la introducere şi încurcîndu-ne uneori la ideile principale din cuprins.

Una peste alta, era o atmosferă "lucrativă", în sensul specific unei şcoli. O clasă normală, cu număr egal de fete şi băieţi, din familii bune (pentru epoca aceea asta însemna, în general, copii de ingineri, mulţi directori de fabrici, ba chiar cîţiva cu funcţii în partid - de altfel, prima noastră învăţătoare a fost doamna Postelnicu, soţia fostului ministru de Interne), cu "nivel de trai" ridicat. Dar şi cu unul cultural asemenea. Copiii de atunci citeau, poate pentru că nu erau alte atracţii, poate pentru că aşa era epoca, poate, pur şi simpl