La scurta vreme dupa invazia sudului Coreii de catre armata nord-coreeana (25 iunie 1950), SUA au reusit sa convoace Consiliul de Securitate al ONU in vederea condamnarii Coreei de Nord. In conditiile in care Uniunea Sovietica nu se putea opune prin veto acestei decizii (in perioada respectiva URSS boicota Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite pentru a protesta impotriva atribuirii statutului de membru permanent Taiwanului, si nu Chinei), la 7 iulie 1950 Consiliul de Securitate al ONU a cerut guvernului american sa preia comandamentul fortelor Natiunilor Unite.
Constituind 90 la suta din fortele ONU, americanii au trecut la ofensiva recucerind Coreea de Sud si respingand armata nord-coreeana pana la frontiera chineza. Administratia Truman a hotarat atunci ocuparea nordului Coreii, presupunand ca Stalin il va abandona, de teama sa nu declanseze un conflict mondial. Chinezii erau considerati slabi si au fost ignorate amenintarile cu interventia in Coreea. Dar chinezii au reactionat imediat, de teama ca actiunea americana in Coreea sa nu fie preludiul unei interventii in R.P. Chineza, unde comunistii abia se instalasera la putere.
Propunerea generalului MacArthur de a utiliza arma atomica impotriva Chinei a fost in cele din urma respinsa, in favoarea strategiei razboiului limitat. Documentele diplomatice atesta insa faptul ca Administratia americana a luat in consideratie si posibilitatea recurgerii la armele atomice, cu toate ca in cadrul Consiliului National de Securitate s-a discutat mai mult despre aspectele tactice decat despre optiunea atomica.
Criza coreeana a fost una dintre ultimele crize apartinatoare asa-zisei "ere prenucleare" si cea dintai derulata intre cele doua superputeri prin interpusi (proxy wars).
Incepand cu momentul crizei coreene, razboiul rece intra in faza cursei armamentelor nucleare. Acumularea lor continua parea
