Am atins apogeul teoriei dezvoltate progresiv de Securitate: sintem toti o apa si-un pamint. Profitind de ambiguitate, calaul se contopeste cu victima pina la disparitie.
Teoria nivelarii s-a aplicat cu succes, dupa ’89, tuturor partidelor infiltrate de Securitate cu scopul de a compromite orice demers reformator. Va amintiti, desigur, cum taranistii au livrat un premier cu antecedente securiste, validat, in cunostinta de cauza, cu dosarul sau pe masa, de insusi Constantinescu.
Trista figura a istoriei recente a avut, totusi, obraznicia sa se declare invinsa de Securitate.
Aceste paradoxuri pot fi absolut intimplatoare. Dar ele au servit unei cauze: neutralizarea adversarilor. Securitatea a colonizat politica vulnerabilizind-o prin contaminare, cu silvianionesti la PD, felicsi la PC, quintusi la PNL, raduvasili la taranisti, priboi la PSD, merce(nari) la PRM etc.
Consecinta: nimeni nu s-a preocupat serios de deratizarea interna, cu atit mai putin de lustratia publica.
Pina la urma, si noi, ziaristii, am ajuns sa inginam resemnati ca „securisti sint in toate partidele“. Politicienii s-au topit in gelatina complicitatilor subterane, in magma vinovatiilor tacute, intr-o pasta uniforma si egala. Cine sa-i mai vineze si cu ce legitimitate?
Repartitia securismului pe partide a slabit teribil vointa deconspirarii la virf. Accentul a cazut invariabil pe calaii de mina a doua si a treia (informatori, colaboratori, mici turnatori), pe victime, dar a ocolit cu grija calaii de prim rang: ofiterii de Securitate, cei care au racolat, au ucis, au distrus constiinte, vieti si destine.
Marii vinovati s-au aparat cintind aria securistului „de bine“ si „patriot“ ori s-au ascuns fredonind imnul „dosarelor de siguranta nationala“. Perdelele groase de fum si manipularile grosolane au blocat condamnarea neech
