„Recomand muzica lui Mozart si Bach ca remediu impotriva disperarii...“, noteaza melancolic Cioran in Cartea amagirilor la doar 25 de ani, in 1936. Cum am putea sa-l contrazicem dupa alti 70, pe o alta spirala a istoriei, cu alti ingeri si demoni deopotriva? Interesant de remarcat ca majoritatea comentatorilor operei si personalitatii lui Cioran s-au oprit prea putin asupra implicatiilor muzicale ce au contribuit la metabolismul launtric al unui ardelean de fond si cu temeinica scoala germana la radacini, transplantat in rafinat-monden-frivolul Paris.

Gasim in notele lui Cioran numeroase remarci despre importanta muzicii in conturarea „recursului la metoda“ si combustiile metafizice ale unei profunde trairi armonice in mecanica bine articulata a ideilor. Daca nu mai mult. Asa cum Scrisori catre cei de-acasa, Mon pays si jurnalele salvate de Simone Bouet devoaleaza un cu totul alt personaj decit razvratitul impotriva lumii si a lui Dumnezeu. Asa cum aventura erotico-afectiva cu Freulein Thoma ne da posibilitatea sa parcurgem o alta biografie launtrica, rescrisa intr-o gama mai subtila si nuantata, precum si bemol minor sau mi minor („Am o inima in mi minor.

Tot ce este imi pare a fi o hrana pentru o tristete nemasurata“) in comparatie cu do major-ul aprig si fara indoieli, plin de grave acuze ale celor care in ultimii ani il recitesc pe Cioran doar intr-o simplificata cheie ideologica. (Mme Lavastine nu ar putea pricepe Elvira Madigan, unde un simplu concert de Mozart spune mai multe despre drama iubirii decit imaginile si cuvintele care se dovedesc neputincioase). Unde bemolii dispar si apar doar moliile mistificarii unei existente traite abrupt. Si fara iluzii. Daca l-a pierdut pe Dumnezeu din tinerete, Cioran are in muzica un companion de cursa lunga. Pentru ce traieste el pe viu la Berlin sau la Paris, intr-o tinerete-fara-batrinete a t