Cum era de aşteptat, economia de piaţă a adus pe scenă personaje noi, care de care mai importante, mai insolite, mai răzbătătoare şi mai greu abordabile. O figură aparte e sponsorul. Cei din generaţia mea n-au avut de-a face cu el. Banii noştri, mulţi-puţini, veneau ori de la stat, ori de la tata. "Sponsori" potenţiali mai erau mama, unchii şi mătuşile, soţul, fraţii, amantul. "A cere bani" era fie o afacere de familie, fie o manevră ilicită, care se putea termina rău. Astăzi, a cere bani a devenit o profesie. Există specialişti în fund-raising şi există, în genere, oameni care ştiu să ceară cu nonşalanţă, pretinzîndu-şi "tainul" ca pe un drept. Cerutul e onorabil. Nu are nimic de-a face cu cerşetoria, cu umilinţa, cu obrazul gros. Pentru cei care s-au format însă în perioada pre-revoluţionară, lucrurile rămîn complicate. Ne vine greu să întindem mîna, stăm prost la capitolul "finanţare". Şi nici nu sîntem încurajaţi să ne depăşim handicapul. Limite deopotrivă interioare şi exterioare blochează în faşă orice iniţiativă.
O primă problemă este raportul care se naşte, inevitabil, între "petent" şi sponsor. Mai întîi, e un raport de tip ierarhic, adică un raport de putere: cel slab şi nevoiaş se adresează celui ajuns. Apoi, e un raport unilateral: întotdeauna, petentul vine la sponsor. Niciodată invers. Nu mi s-a întîmplat decît foarte rar, o dată sau de două ori, să fiu vizitat de un sponsor "voluntar", dispus, din pură bunăvoinţă, să ajute. Asta dovedeşte că sponsorul "obişnuit" acceptă, în principiu, ideea de a oferi la cerere, dar găseşte excesiv, dacă nu de-a dreptul stupid, să-ţi bage în sac din impuls propriu. N-are proiecte şi opţiuni personale, n-are o viziune, şi asta în primul rînd pentru că n-are timp. Afacerile îl confiscă, mai ales într-o ţară în care mecanismele manageriale sînt fragede şi greu puse la încercare de absurde obstacole de context.
