Constitutia Romaniei din 1991 a fost astfel conceputa ca puterea sa fie distribuita asa incat sa faca imposibila constituirea unui centru de putere care sa le domine pe celelalte.
Nu numai puterea executiva a fost egal impartita intre presedinte si primul- ministru, ci si puterea legislativa a fost divizata egal intre Senat si Camera Deputatilor.
Teroarea pe care deceniile de dictatura au inspirat-o a fost atat de puternica incat chiar si Adunarea Constituanta a fost formata din doua Camere distincte, caz unic in istoria dreptului constitutional.
Controlul pe care fiecare Camera il exercita asupra celeilalte a fost atat de puternic incat favoriza prelungirea excesiva a procesului legislativ si chiar blocarea unor acte normative.
Astfel, daca un proiect de lege adoptat intr-una din Camere era respins de cealalta, era retrimis spre reexaminare primeia.
Daca nici a doua forma nu era agreata, proiectul era respins definitiv. In cazurile in care o Camera adopta o alta forma a unei legi decat cealalta, se forma o comisie de mediere. Daca nici aceasta nu venea cu o solutie agreata de ambele parti, decizia finala se lua in plenurile reunite, cu voturile majoritatii deputatilor si senatorilor. La revizuirea din 2003, s-a incercat remedierea situatiei, dar solutia a fost doar una partiala. Au fost eliminate comisiile de mediere, iar competentele au fost mai bine delimitate. Astfel, Senatul este Camera decizionala in anumite domenii, iar Camera Deputatilor in altele.
Totusi, legile sunt dezbatute in ambele adunari, lucru care nu scurteaza durata votarii legilor. A crescut rolul comisiilor de specialitate si a fost prevazuta procedura aprobarii tacite prin care o lege poate fi considerata ca adoptata daca nu intra in dezbaterea primei Camere sesizate in termen de 45 sau 60 de zile.
In acest caz, exista riscul ca unele legi sa trea
