A fost odata ca niciodata...
Poate parea desprins dintr-o poveste ceea ce vreau sa va istorisesc, dar nu, nu a fost poveste, a fost o intamplare adevarata si frumoasa din viata mea... Genul acela de intamplare care ne face sa ne gandim ca multe si nebanuite taine mai avem de deslusit noi, oamenii, despre noi insine si despre tot ceea ce ne inconjoara pe acest pamant. Mi s-a parut speciala si frumoasa aceasta intamplare si cred ca merita sa o povestesc si tuturor oamenilor sensibili ce fac parte din "familia "Formula As"".
Jumatate de primavara si jumatate de vara, un privighetor si-a facut cuib la mine in viata! Propozitia asta poate suna un pic ciudat. De pe la sfarsitul lui aprilie (dintr-o noapte...), aproape de fereastra mea a inceput sa cante o privighetoare. "Sau un privighetor?" - m-am intrebat eu atunci. De cand l-am auzit (m-am "documentat" un pic despre specia Luscinia si se pare ca, intr-adevar, el, "privighetorul", e cel ce canta) am avut asa, un fel de frison, un fel de tresarire interioara, o emotie nelamurita, amestecata cu un fel de "dor care doare". L-am ascultat "triluind" o ora, doua, noua, dar el nu se mai oprea... Au fost zile (cred ca vreo doua saptamani) cand el "triluia" si douazeci de ore pe zi (nu exagerez cand spun asta), indiferent ca era cald, ca ploua, ca era zi, ca era noapte... undeva, foarte aproape de casa. Evident, l-au remarcat ai mei, l-au remarcat si vecinii... Orice moment al meu in perioada asta de cateva saptamani era insotit de "trilurile trubadurului" si aveam mereu o stare asa, ciudata, de rascolire launtrica nedefinita. Ma gandeam: "D-l Privighetor, ori e foarte indragostit, ori e foarte disperat" - pentru ca starile astea doua, cred, te pot aduce, asa, la limita propriei tale fiinte. L-am vazut de mai multe ori: un pasarel negrut, subtirel, zbuciumat, pe care nu-l oprea nimic din cantat si care ma tulbura
