Cînd nu este subînţeles, cuvîntul trădare este rostit de-a dreptul: Viktor Iuşcenko - omul confirmat în funcţia de preşedinte al Ucrainei de masele adunate în piaţa centrală a oraşului Kiev, liderul revoluţiei portocalii - a încheiat o înţelegere cu rivalul său, Viktor Ianukovici, colorat în roşu-albastru. La sfîrşitul lui 2004, începutul lui 2005, Ianukovici era omul care trebuia înlăturat, refuzîndu-i-se beneficiul unor alegeri considerate fraudate. Între timp, în martie 2006, au fost alegeri parlamentare (supravegheate de noua conducere, mai mult sau mai puţin democratică, a ţării) şi partidul lui Ianukovici a cîştigat suficiente locuri pentru ca, împreună cu Partidul Socialist (în ultima clipă acesta a părăsit alianţa portocalie pentru cea roş-albastră) al lui Moroz, să alcătuiască o majoritate parlamentară ostilă preşedintelui purtător de ideal revoluţionar.

S-ar putea spune că poporul l-a trădat pe preşedinte şi nu viceversa: partidul lui, Ucraina Noastră, a obţinut 14% din voturi. Dar a avut şi poporul motivele lui: democraţia şi-a arătat în aceste luni doar incapacitatea de a pedepsi dezordinea şi corupţia, nu a fost foarte deranjată de haosul căruia i se spune libertate, a fost incapabilă să determine un nou curs al vieţii. Analizele politicii ucrainene abundă în nume necunoscute pînă acum şi în semnalarea unor formaţiuni politice fără vreo semnificaţie autonomă, vizibile doar cînd schimbă alianţele, pentru a-i sprijini pe unul sau pe altul dintre actorii principali. Este evident că, la nivelul conducerii, politica se face pentru accesul la putere şi la resurse, că ideile sînt croite şi răscroite pentru a se potrivi personajelor cu pofte mai mari decît restul lumii.

Aşa cum scria, în Washington Post, Anne Applebaum, conştient sau nu, oamenii din piaţă, dar şi cei care au stat acasă aşteptînd să vadă ce o să iasă, sperau că noul preşedinte, a