Sunt ceva ani de cand l-am avut in casa pe Fuscus, generalul cotofana...
Intamplarea a facut sa "ne potcovim" cu un puisor de pasare, mare cat un ou de curca, fara pene, cu un cioc mare si rosu in interior, un pui uratel, zgomotos si cu personalitate. Un copil il luase din cuib, l-a abandonat si asa a ajuns la noi in apartament. Ne uitam la pui si nu stiam ce e. Enciclopedia pasareasca prezenta numai exemplarele mature, dar asta pe care il aveam noi nu semana cu nimic. Am hotarat, "dupa ureche", ca e cotofana. Habar n-aveam ce si cum mananca, iar enciclopedia nu spunea mare lucru. Era inca dependent de parinti, asta am inteles repede. Cum duceai degetul spre el, se lasa pe spate, desfacea aripile si deschidea ciocul. Manca orice. I-am facut la repezeala un cuib intr-o cutiuta de carton, pe care am captusit-o cu iarba uscata. A fost multumit. Il tineam in camera cu noi, afland foarte repede ca era zgomotos peste poate, ca dormea bine noaptea, dar se scula odata cu zorii zilei si incepea sa "vorbeasca" neobosit.
L-am hranit cu ce am crezut de cuviinta si a inceput sa creasca. In cateva zile, tuleiele de "par" s-au transformat in pene, si atunci am fost obligati sa-i oferim cazare pe balcon, unde aveam un trandafir japonez, pe ramurile caruia se simtea bine. Incepuse sa zboare cate un metru, doi, cat avea loc. Intr-o zi, abia deschisesem usa, ca a si zburat in camera. Derutata de spatiul nou, s-a plasat pe galeria perdelei de la ferestre. De acolo a studiat bine terenul, sporovaind intruna (nu se stie cui ii vorbea, poate isi facea propria lectie de vocabular, cine stie?), atenta la tot ce misca. Ii dadusem si un nume, ales cam la intamplare. Tocmai citisem o istorie a Daciei si era amintit acolo un general roman, Fuscus, al carui nume mi-a ramas in memorie, nu stiu de ce. Si Fuscus i-am zis si cotofenei, chiar daca putea fi o femela, dar noi ii acordam
