Spre sfirsitul anilor ’90, in adolescenta, am citit aproape toate cartile lui Augustin Buzura. Am facut eforturi considerabile sa le obtin, pentru ca la Cimpulung, unde locuiam, bibliotecile sint modeste. Avida de a sti mai mult despre lumea care s-a dus si din care am prins doar zece ani (suficient insa ca sa-mi ramina in minte si in oase frigul, intunericul, un soi nelamurit de frica, de suspiciune, o senzatie de insecuritate), am cautat romanele acestui scriitor despre care auzisem ca si-a pastrat verticalitatea, ca nu a pactizat cu diavolul comunist. M-a impresionat tinuta morala a eroilor care voiau sa stie cu orice pret adevarul despre lumea lor si vedeam in autorul insusi un fel de erou care a infruntat minciuna epocii comuniste. Devenise pentru mine un reper. Prin intransigenta, prin responsabilitate, prin luciditatea argumentarii, prin spirit civic, prin curaj. imi parea ca descinde din romanele lui Camil Petrescu. il priveam ca pe un intelectual exemplar, in acceptiunea moderna a termenului: implicat in viata Cetatii, nu retras intr-un Olimp imaginar, nu un simplu manager al propriei opere, al propriei imagini.
il urmaream cu consecventa la emisiunile televizate sau radiofonice, acordindu-i un credit nelimitat. Participam la mesajul sau, il ascultam cu incordare, cu o atentie din ce in ce mai vie, mai ascutita. Numai ca odata cu atentia a inceput sa mi se ascuta si spiritul critic.
Cind m-am deprins sa pun in context un autor, o opera, un text, un gest, o atitudine, o fraza etc., sa confrunt mai multe ipoteze, sa pun in relatie datele, sa evaluez o situatie printr-un intreg proces detectivistic, iar lecturile despre epoca in discutie au prins sa se sedimenteze, am inceput sa-mi pun anumite intrebari despre oameni pe care altadata ii admiram fara rezerve. Am constatat bunaoara, nu fara stringere de inima, ca discursul lui Augustin Buzura s
