Pe 26 septembrie s-a implinit un an de cand Marele Verde nu mai este langa mine.

A zburat spre alte locuri, lasand in urma doar amintirea amara a clipelor petrecute impreuna. N-as fi crezut niciodata ca perusul mic, verde precum smaraldul, cu capul galben si ochii vioi, retras, speriat, dar si curios totodata, pe care l-am numit Cocuta, va deveni cel mai drag membru al familiei noastre. Cand l-am vazut prima data in dormitor, la fereastra, am ramas cam dezamagita: nu era papagalul cel mare, cu mot, pe care il vazusem la targul de animale. Dar incetul cu incetul, Cocuta s-a transformat precum calul lui Fat-Frumos, devenind o pasare incantatoare. "Marele Verde", rasfatatul familiei. Umbla numai liber, pe suportul de flori al ferestrei, si il gaseam seara, pe lustra, adormit, obosit dupa o zi intreaga de nebunii. N-o sa uit niciodata momentele petrecute cu el: "dusurile" pe care le facea in paharele noastre cu apa, jocurile de pe covor cu margelele cazute pe jos, "serenadele" oferite ursului de plus din vitrina. Era singur, dar deloc plictisit. Cand veneau de la serviciu mama si tata, se trezeau cu el pe umar, ciripind vesel, certandu-i, parca, pentru ca au intarziat. Statea pe umarul nostru si "cucaia" incetisor, enervandu-se cand il deranjam. N-am sa uit niciodata Craciunul petrecut impreuna cu el la tara, privind-o curios pe mamaie cum tamaia in dreptul icoanei, dormind pe pieptul bunicului sau agatandu-se de perdea. Nici Pastele, cand, urcat la fereastra, se intrecea cu pasarile in ciripit, enervandu-se ca nu poate ajunge la ele. N-o sa uit nici revelionul cand, din greseala, mama i-a apucat piciorusul in usa. De atunci a ramas cu un defect, dar asta nu l-a impiedicat pe Marele Nazdravan sa-si continue "serenadele" la fereastra sau zborul in farfuriile noastre cu supa. I-am luat o pereche, care din pacate a murit, dar Cocuta nu avea nevoie de ea; era mul