Nu sunt o mare iubitoare de animale de casa, in sensul ca n-as putea imparti bucuroasa perna, patul sau chiar farfuria cu un caine sau o pisica, indiferent de ce rasa sunt.
Dar imi place sa cred ca am invatat (si invat inca) sa iubesc, sau macar sa respect tot ceea ce Dumnezeu a creat ca vietuitoare pe-acest pamant. Nu pot mangaia un sarpe sau o broasca, dar o fac cu gandul si sufletul, acceptand ca sunt si ele, oricat de respingatoare le este infatisarea, fapturi lasate cu rostul lor pe pamant.
Ca dascalita, incerc sa transmit aceasta atitudine si copiilor pe care-i am in grija, iar ca mama, si pruncilor mei. Si, cum se intampla adeseori, ucenicul ajunge sa-si intreaca maestrul. Fiul meu cel mare, in varsta de 13 ani, mangaie nu doar caini si pisici, ci si brotacei, soricei si chiar arici.
Acum doi ani, a adus acasa un biet pui de catel, abia intarcat, cules din santul cu apa in care fusese aruncat fara mila. Am vrut sa-i spunem Popey (marinarul!), dar dupa un timp, am realizat ca mai nimerit era Olive (sotia lui). Asta vara, plimbandu-se cu bicicletele, copiii mei au mai gasit un catel mai mare, legat de un pom, in plina campie si arsita. Putea fi bolnav, turbat, dar Mihai a trecut peste toate, l-a observat atent, ca sa descopere urme ale unei posibile boli, si apoi l-a adus acasa, ghemotoc de blanita, intr-un rest de navod, pe bicicleta. De slabit ce era, nu putea sta nici in picioare. Si acest pedepsit de neomenia cuiva a devenit membru al familiei noastre si a primit numele de Milou (seamana cu prietenul lui Tintin, din cunoscutele benzi desenate).
Privindu-mi copilul cum mangaia animalul, cum suferea alaturi de bietul catel, ochii mi s-au umplut de lacrimi de duiosie. M-am intrebat si ma-ntreb: oare cei care le fac atata rau animalelor n-au trecut printr-o scoala, n-au avut si ei niste parinti? Se vorbeste mult de reforme, restructura
