În ţările Europei Centrale şi de Est, cuvîntul "pace" are altă biografie şi, prin urmare, alt înţeles decît în Europa Occidentală. La noi, cînd se vorbea, înainte de 1989, de "lupta pentru pace", toată lumea ştia că, de fapt, era vorba despre lupta împotriva imperialismului, a capitalismului, a Pieţei Comune şi a Pactului Nord-Atlantic. În sintagma "lupta pentru pace", accentul cădea asupra cuvîntului "luptă". Cu alte cuvinte, lupta pentru pace era o specie a războiului şi se glumea, adesea, spunîndu-se că vom lupta pentru pace pînă la ultimul om, pînă nu va mai rămîne piatră pe piatră. E drept, pacea şi războiul nu pot exista decît îngemănate. Războiul e, necesarmente, tema obsesivă a celor care caută pacea, după cum o pace stabilă şi convenabilă e ţelul oricărui războinic. "Lupta pentru pace", clamată de ţările lagărului socialist, era, prin urmare, ambalajul propagandistic al unui conflict ideologic. Conducătorii comunişti se răfuiau cu "duşmanul", sub acoperirea, demagogică, a unei retorici pacifiste. Dar popoarele Europei răsăritene ştiau foarte bine cum stăteau, de fapt, lucrurile. Toţi priveam cu simpatie spre Vest, ca spre un liman al normalităţii, al vieţii prospere şi libere. Occidentul, la rîndul lui, ne privea cu sinceră compasiune şi, atît cît putea, atît cît i-o îngăduiau rigorile diplomatice şi strategiile de conjunctură, se străduia să ne ajute. "Războiul rece" era o realitate la nivelul cancelariilor statale, al elitelor conducătoare, al marilor confruntări de sistem. Dar popoarele însele, oamenii de pe stradă, nu se simţeau în conflict. Dimpotrivă. O caldă solidaritate ne unea, dincolo de limitele arbitrare impuse de Cortina de Fier.
După 1989, s-a întîmplat ceva neobişnuit şi neaşteptat. Războiul rece a luat sfîrşit, dar, odată cu el, s-a fisurat solidaritatea subterană dintre Est şi Vest, ca şi dintre fostele ţări comuniste. Vestul a de
