Rodica Culcer remarca incapacitatea constata ca partidele romanesti nu invata nimic despre democratia interna din experientele Occidentului.
In ultimii ani ai guvernarii conservatorilor din Marea Britanie, prim-ministrul John Major s-a plans odata unor jurnalisti fara sa stie ca pe undeva ramasese si o camera de televiziune pornita: „As putea guverna fara probleme, dar am 12 ticalosi (bastards) care imi fac tot timpul dificultati”.
Intr-adevar, ultimii ani ai celei mai recente guvernari conservatoare, care s-a incheiat in 1997, au fost distrusi de disensiunile interne, iar cei 12 parlamentari conservatori votau aproape constant impotriva propriului guvern. Fenomenul se repeta de doi ani si in cadrul Partidului Laburist, aflat acum la guvernare.
Un grup de 20-25 de parlamentari laburisti isi exprima pe fata dezacordul cu politica premierului Tony Blair.
Am dat exemplele de mai sus pentru a demonstra ca disensiunile din interiorul partidelor sunt un lucru firesc intr-o democratie consolidata. Ar trebui adaugat aici si faptul ca nici prin gand nu le-a trecut lui John Major sau lui Tony Blair sa-i excluda pe cei care-i critica public si care voteaza impotriva conducerii.
Cei doi si-ar fi dorit desigur sa-i exileze pe „ticalosi” pe o insula pustie in Oceanul Indian, dar inghit in sec si accepta regulile jocului democratic. Nu o fac doar din principiu, ci si pentru ca stiu ca nu-i avantajeaza cu nimic sa fie perceputi ca intoleranti si razbunatori, chiar daca dreptatea este de partea lor. Regulile democratiei adevarate sunt adesea incomode.
Reversul medaliei este ca disensiunile adanci din interiorul partidelor si coalitiilor sunt aproape intotdeauna un preludiu al destramarii sau al esecului electoral. Conservatorii au pierdut la scor alegerile din 1997 din cauza conflictelor interne (nu in ultimul ran
