Cristian ROBU-CORCAN
Gravura in mi bemol
Editura Humanitas, Colectia „Proza“,
Bucuresti, 2006, 164 p.
Gravura in mi bemol, jucaria livresca a lui Cristian Robu-Corcan, e o dovada ca, slava Domnului, nu toti autorii tineri s-au contaminat de mania autofictionara si ca tipul prozei estetizante este inca productiv. Unii, adepti inflacarati ai principiului demofiliei in arta, vor strimba, poate, din nas, convinsi ca estetismul e o formula revoluta, cel mult o relicva caraghioasa din evul intunecat al unei literaturi cu fasoane aristocrate. Gravura in mi bemol ii va contraria cu siguranta pe cei acomodati cu ritmurile de discoteca si modelati interior de ele.
Acestora, cartulia le va parea un moft snob, plina de pretiozitati, prea poetica, prea contemplativa, prea indepartata de realitatile prezentului. O carte in care personajele asculta Händel, Beethoven, Mozart, Chopin, cinta la flaut sau la vioara si mai mult viseaza decit traiesc nu corespunde, cred, orizontului de asteptare al unui cititor cu picioarele pe pamint si cu gusturi simple, „sanatoase“. Lucru cit se poate de firesc.
- Filiatiile livresti ale unui roman poematic
Cristian Robu-Corcan scrie o proza a evaziunii, melancolica, voit desueta, in linia simbolistilor decadenti. Daca e vorba sa stabilim filiatii pe teren romanesc, Gravura in mi bemol evoca atmosfera crepusculara din Fantome sau din Oglinda fermecata – volume stranii de proza poematica publicate pe la inceputul secolului trecut de Dimitrie Anghel – ori reveriile acvatice macedonskiene din Cartea de aur si din Thalassa. Ecouri din proza simbolista a lui Stefan Petica sau a lui Bacovia (cu a caror sensibilitate autorul in discutie consoneaza cel putin din cind in cind) se fac de asemenea auzite. Cartea lui Cristian Robu-Corcan se invecineaza totodata cu Trintorul lui Emil Botta, cu Remembe
