Pasionat de dans inca din copilarie, Razvan Mazilu a ajuns sa evolueze si pe scenele occidentale la doar 22 de ani. Celebritatea, pe care el nu si-o ia foarte in serios, i-au adus-o atit premiile si turneele, cit si succesul la public. Fie ca danseaza sau realizeaza coregrafia unui spectacol, Mazilu stie sa gaseasca amestecul potrivit de tehnica moderna, inedit si farmec care sa atinga spectatorii.
Ai inceput sa studiezi dansul inca din copilarie. Cum s-a intimplat asta?
In mod firesc. Mi-a placut. Ma imbracam cu toata garderoba mamei si imitam balerinii de la televizor. Familia m-a inteles, m-a ajutat, m-a respectat chiar. Din acest punct de vedere sint un norocos. Imaginam spectacole in sufragerie cu un unic spectator, sora mea. Mai tirziu, urmind cursurile Liceului de Coregrafie din Bucuresti, ceva s-a frint in mine. Ceea ce credeam ca va fi un mediu artistic frumos, sensibil, s-a dovedit a fi un loc al tristetii, urit si sufocant. Asta pentru ca am prins din plin epoca de dinainte de ’89, cind ne duceau fortat la toate spectacolele omagiale. N-am ratat absolut nimic. Nu erau nici conditii, salile de balet, cladirea, totul era foarte bacovian. Din pacate, asta se pastreaza si in ziua de astazi, Liceul de Coregrafie neavind un sediu pe masura acestei profesii. Iar ca tacimul sa fie complet, eu nu am fost un elev inteles de profesori. Aveam complexe, tot timpul imi era frica de faptul ca nu corespund. In loc sa ma ajute sa-mi dezvolt personalitatea, tot timpul mi se dadea de inteles ca nu corespund canoanelor baletului clasic, de pilda, de parca nu ar fi fost clar ca eu puteam si doream sa fac altceva. Acel altceva era un stil mai liber, despre care mai tirziu am inteles ca se numea dans contemporan. Din fericire, momentul 1989 a venit pentru mine la timp si mi-a dat posibilitatea de a evolua, de a intra in contact cu adevarata fata a dansului si