Organizarea şi punerea în funcţiune a unei Agenţii care să monitorizeze declaraţiile de avere ale demnitarilor şi ale aleşilor a fost promisă de către precedenta guvernare oficialilor europeni încă din 2004. Ea urma să intre în pâine în prima parte a lui 2005. Cum însă alegerile au dat un nou curs evenimentelor, promisiunea a fost lăsată în contul foştilor guvernanţi, actualii având lucruri mai importante de făcut - precum împărţirea beneficiilor guvernării între participanţii la complicata coaliţie realizată în pripa desemnării de către noul preşedinte a Alianţei ca neaşteptat câştigător. Astfel încât perspectiva tot mai apropiată a admiterii României în rândul celor care formează Uniunea Europeană ne-a prins aproape mereu cu pantalonii anticorupţiei în vine. Sub presiunea comunitară, Guvernul prin Ministerul Justiţiei, a elaborat la repezeală, pe genunchii doamnei Macovei, un proiect de organizare şi funcţionare, care a fost livrat Parlamentului cu somaţia imperativă de a-l aproba de urgenţă.

Cum însă parlamentarii au şi ei demnitatea lor, şi nu se consideră la remorca Executivului, au avut un car întreg de observaţii pe care le-au expus în lungi şedinţe de analiză: „sictir”-ul tradiţional al doamnei Macovei, parlamentarii i-au răspuns cu la fel de tradiţionalul „ba pe-al mamei dvs.”, împănând şi modificând proiectul până la punctul în care ministerul era aproape să nu-şi mai recunoască maternitatea acestuia. Gura mare a ministresei a dar de înţeles opiniei publice că parlamentarii n-au chef să fie controlaţi şi din acest motiv mutilează legea după bunul plac. Parlamentarii, la rândul lor, au încercat să arate că proiectul guvernamental era sumar, formal aproape, şi nu avea alt scop decât să bifeze în fugă o obligaţie. Presiunile executive - conretizate printr-un memorabil comunicat al premierului care cerea să adopte proiectul aşa cum era, dar îi invi