Am prins ultimele zile frumoase de toamnă. În drum spre Sibiu, am luat-o pe drumul meu preferat, pe la Poiana Mărului, Şercaia, apoi pe sub munţi pînă la Sîmbăta de Sus. Cred că ştiu pe dinafară acest drum, dar tot nu mă satur de el. Mai exact, mă linişteşte să merg agale de-a lungul lui şi să mă gîndesc "uite ce loc bun de cort ar fi acolo, în ochiul acela de fîneaţă din meandra rîului!" şi pur şi simplu mă simt bine. Are ceva "mioritic" în el, aşezat şi de "acasă". De fapt, nu m-am întrebat niciodată ce are el aşa aparte pînă de data aceasta, cînd o bună prietenă, m-a trezit brusc din visare, spunîndu-mi:
- Nu ştiu dacă există aşa ceva, probabil că nu, cred că este total iraţional ceea ce o să spun, dar acesta este tipul de peisaj pe care l-aş numi românesc. Probabil că poţi să-l vezi şi în altă parte, nu se poate să nu fie şi în altă parte, dar eu aşa îl simt. Şi mă face să mă simt bine şi mi se pare că e frumos, că în altă parte n-aş găsi aşa ceva - şi uite dâaia nu plec eu în altă parte! Şi o să rîzi, dar astfel de peisaje mă fac să mă simt patrioată...
Am tresărit şi m-am uitat îndelung la ea, apoi afară, pe fereastra maşinii. Am oprit chiar, ne-am dat jos şi ne-am uitat cu toţii de jur împrejur. Exact acestea au fost sentimentele - şi vorbele mele - în toţi acei ani din vremea comunismului cînd mama mea nu ştia cum să mai insiste să am şi eu curaj ca fratele meu şi să "fug în străinătate". Am rămas de atunci cu bănuiala secretă că s-ar putea să-mi cam lipsească "curajul" şi că unii mai clarvăzători s-ar putea să-şi dea seama de aceasta, să mă arate cu degetul şi să mă facă de rîs. Pe de altă parte, ştiu foarte bine că, pur şi simplu, nu-mi venea să plec. Iar motivul era acest "tip de peisaj", cum spune prietena mea. Îmi era atît de bine în el şi aveam în aşa măsură convingerea că este irepetabil şi în acelaşi timp inepuizabil, încît nu vedea
