Punctuaţia pare a fi devenit una dintre cele mai nesigure zone ale utilizării limbii române standard: un domeniu în care diferenţele dintre practicile individuale sînt evidente, norma nu e cunoscută sau nu e respectată, incertitudinile unor utilizatori ai scrisului sînt din ce în ce mai mari. Pentru haosul punctuaţiei româneşti actuale - mult mai mare, de fapt, decît cel ortografic sau al variaţiilor morfologice, atît de discutate în ultima vreme în legătură cu noua ediţie din DOOM - există mai multe explicaţii: specificul sistemului (combinaţia de reguli ferme cu zone de variaţie stilistică), lipsa unor instrumente actualizate şi foarte detaliate (ghiduri şi tratate), neglijarea punctuaţiei în învăţămînt, răspîndirea - în Internet, în mesajele telefonice - a scrisului rapid, neglijent, care simplifică punctuaţia, renunţînd aproape total la o serie de semne; în fine, chiar şi influenţa engleză: practica de a citi texte într-o limbă care are unele reguli net diferite (şi al cărei prestigiu este foarte mare) relativizează normele, lăsîndu-le multora libertatea să amestece codurile sau să renunţe la orice regulă.

Pe lîngă toate acestea, fragilitatea punctuaţiei româneşti - insuficient fixate, marcate de oscilaţii - e produsă şi de istoria ei recentă, de timpul prea scurt trecut de la ultimele încercări de a stabili nişte norme clare. Textele româneşti vechi, redactate în alfabet chirilic, utilizau sisteme de punctuaţie diferite de cele actuale. Norma modernă s-a stabilit în parte prin uz, în parte prin cărţile de gramatică (în care punctuaţia ocupa adesea un loc destul de redus), în bună măsură prin îndreptarele practice şi manualele şcolare din ultimii 150 de ani. Ar fi util să confruntăm toate aceste surse cu practicile lingvistice din diferite perioade. Citim de obicei textele mai vechi în ediţii moderne, fără să ne gîndim prea mult la faptul că punctua