Alexandru Dobrescu Intelectualul de serviciu are o buna imagine publica. Cultivat sistematic la televiziune, unde ni se prezinta de obicei in postura asa de familiara a ganditorului de la Hamangia, el se rosteste intelepteste despre toate cu aerul ca se pricepe la toate. Si, fiindca vorbeste bine, vreau sa zic fluent (calitate aproape exceptionala in balbaiala generala), spumos adeseori, produce neaparat o buna impresie "artistica". Captivata de forma discursului, receptiva la formularile paradoxale si la vorbele de spirit, lumea nici nu baga de seama ca indaratul lor se casca un vid de intinderi astrale. Caci aceasta e esenta artei de a vorbi: sa creeze iluzia disecarii miezului lucrurilor, cand abia de atinge suprafata lor. Puse pe hartie si citite cu creionul in mana, cuvantarile de oarecare notorietate isi dezvelesc gaunosenia, uneori chiar incoerenta.
Poate ca asta si explica de ce opera scrisa a intelectualului de serviciu e stravezie pana la transparenta. Insa, elogiata nemasurat de alti intelectuali de serviciu, care "descopera" in cuprinsul sau virtuti rarisime, si promovata aidoma bunurilor de indispensabila utilitate generala, de felul detergentilor si al pastei de dinti, aceasta colectie de banalitati exprimate sententios ajunge sa ocupe o pozitie de varf in scara de valori a constiintei publice, surclasand cu o usurinta suspecta creatii ce hranisera spiritual generatii intregi.
Se subintelege ca, asezat pe un piedestal atat de inalt, intelectualul de serviciu nu poate fi atins nici macar cu o floare. La cea dintai rezerva, observatie sau obiectie, in ceilalti intelectuali de serviciu se trezeste solidaritatea de casta, a carei lucrare il striveste definitiv pe imprudentul care si-a permis luxul de a-si face publice "ereziile". Pentru ca, in pofida respectului neconditionat aratat dreptului la opinie, intelectualul de serviciu nu se res