Manualul bunului roman Esti pus intr-o dilema imposibila: daca-i dai crezare, iti vine brusc sa te iei de nebun, daca nu-i dai crezare, atunci te intrebi daca nu esti cumva poate victima unei glume infantile. Imi cade in mina documentul prin care conducerea „Complexului Muzeal National „Moldova" raspunde contestatiei dnei Ligia Dobrincu. In numele acesteia, directorul general, Val Condurache, semneaza si persista. Dupa lectura acestui document, esti pus intr-o dilema imposibila: daca-i dai crezare, iti vine brusc sa te iei de nebun, daca nu-i dai crezare, un impuls perfect natural, se intelege, atunci te intrebi daca nu esti cumva poate victima unei glume infantile.
Povestea este cunoscuta deja, din presa si de la televiziune. Mi-e teama chiar ca este atit de cunoscuta, de familiara, incit a trecut ca si neobservata. De fapt, mi se pare ca nu este deloc doar povestea dnei Dobrincu. Este povestea tuturor acelor romani normali, care mai poseda un minimum de bun simt si de respect de sine. Aceasta ne spune cite ceva despre felul in care sintem tratati ca persoane, intr-o tara care este, chipurile, membra a celui mai select club al statelor civilizate de pe lumea aceasta. Iar, numai secundar, despre ce inseamna un concurs public in Romania eterna. Ambele, chestiuni capitale, pentru mine.
Pe scurt, totul a inceput acum citeva zile, intr-o dimineata de martie, in care patru candidate se prezinta la concursul pentru ocuparea unui post de muzeograf la institutia amintita. Ajunse la fata locului, trei dintre concurente sint trimise direct la plimbare. Afla, la aproape o saptamina dupa ce depusesera dosarele, ca nici una nu indeplinea conditiile de intrare in concurs. Dupa un moment de stupefactie, doua dintre candidate se repliaza rapid si parasesc locul, ca si cum ar fi fost normal sa se astepte la aceasta. A treia insa, dna Ligia Dobrincu, cere lamuriri. Vrea s
