De 21 de ani, neintrerupt, musicalul Les miserables dupa celebrul roman al lui Victor Hugo se joaca la Londra, in West End (un fel de Broadway britanic, adica inima teatrului comercial si bine piperat, ca pret). A avut premiera in 1985, la Centrul Cultural Barbican, in directia de scena a lui Trevor Nunn si pe muzica lui Claude-Michel Schonberg. In momentul de fata, dupa schimbari de distributie si mutari de la un teatru la altul, numele regizorului ori ale artistilor nici nu mai conteaza. De fapt, nici macar numele spectacolului, ci doar emblema lui: cel mai longeviv musical lume.

Altfel spus, 21 de ani, 54 de milioane de spectatori din toata lumea, 249 de orase in care a fost vizionat, in total, in 21 de limbi. Nu stiu exact ce anume atrage atata public, in afara de cifrele de mai sus. In ceea ce ma priveste, nu am sesizat vreo diferenta intre aceasta productie si, de pilda, un alt exemplar al genului, Notre Dame de Paris, tot dupa Hugo, care s-a jucat la Londra, de asemenea in West End, prin anul 2000. Probabil, cantareti mai buni, muzica mai saltareata, montare mai cursiva, dar aceleasi clisee insuportabile: in scenele romantice, mana pe inima si privirea in tavanul salii; jocul catre public; stilul grandios in materie de design scenic si maniera actoriceasca; felul telenovelistic in care cu un cantec se face primavara, iar binele invinge raul, fara prapastii psihologice, pentru a nu provoca dureri de cap platitorilor de bilete.

Culmea este ca Les miserables mi-a amintit de o alta productie care se joaca tot cam de 21 de ani, aflata in repertoriul Royal Opera House, si anume Turandot de Puccini, in regia lui Andrei Serban (care semneaza directia scenica originala, dar care a lasat, intre timp, treburile "de bucatarie", inevitabile dupa atatia ani de la premiera, in sarcina unui alt regizor, Jeremy Sutcliffe). Nu vreau sa ascund faptul ca ins