Pusa in context, minciuna lui Djirkvelov iti spune ceva despre sistemul care l-a creat. Despre minciuna uriasa, endemica, originara si postum-imbalsamata care a fost comunismul. Ma gindesc de multe ori ca cel mai bun mod de a demasca minciuna e sa fii sec, sa o prezinti cititorului intr-un decor textual minimalist, astfel incit ornamentele prozei tale sa nu abata atentia de la palorile ei. Aceasta metoda functioneaza insa numai in cazul minciunii de tip vechi, turnata intr-un singur lingou, fara mestesug. Minciuna de tip nou, postmodern, e lucrata in mai multe fire, filigranata de persoane care au constiinta istorica, oameni care stiu sa amestece aliajele ideologice si planurile temporale astfel incit din ghemul stralucitor al tinichelei e mai greu de ghicit miezul calp.
Traim, poate, in cel mai mincinos dintre secoli. Poate ca, pe vremuri, se practica mai cu fervoare eroarea, dar azi se construieste mai lucid-inginereste minciuna. Rescriem istoria nu dupa ceea ce credem noi acum, sincer, ca e adevarat, ci dupa ceea ce e la moda. Daca v-ati intrebat de ce sint atit de citite cartile de memorii, raspunsul e pentru ca publicul intuieste ca istoricii de profesie stiu sa minta fara sa lase urme. Nu te mint in obrazul paginii, ci in subsol, in notele care sustin sau care surpa intregul argument. Acele mici rinduri, pe care nu le citeste nimeni, intesate de prescurtari, titluri obscure si conexiuni bizare, sint genomul textului. Se minte ingropind adevarul sub bibliografii pletorice, se minte accentuind amanunte inutile, se minte folosind concepte nepotrivite cu realitatea, rebotezind incriminator sau izbavitor anumite realitati. Muntii istoriei devin astfel aer usurel care poate fi vinturat dupa nevoi. Intr-un delir nominalist, boieria devine "asuprire feudala", Shakespeare devine un "ideolog falocratic", iar comunismul devine "national-comunism", adica "fascism". Se
