Mariana Sora este o natura paradoxala: ziarista de exceptie - autentica, ar fi cuvantul potrivit, in sensul unui atasament funciar, sincer si spontan fata de tot ce inseamna gest cotidian, intalnirile cu oameni si carti, prieteniile intelectuale, asadar semnele de viata vie -, textele sale nu au, in ciuda acestui lucru, nimic din inconsistenta faptului minor (id est divers). Toate notatiile contin un potential de universal cu totul neobisnuit (si rar) in limba romana. Mai mult: acum, dupa ce am descoperit sutele de pagini inedite dintr-o carte la care lucreaza de cativa ani si care se va numi De senectute, as fi chiar tentata sa cred ca atasamentul Marianei Sora se manifesta mai degraba fata de tot ce depaseste, dimpotriva, conjuncturalul - in ciuda asiduitatii diaristice (de unde si paradoxul) -, pentru a capata o respiratie mai larga, deschisa spre natura umana, in general, cu toata lumina, harul ori nevolnicia ei, mai curand decat spre eul biografic (si punctual): "Imi pot lesne inchipui ca, pentru generatiile tinere de azi, drama istorica traita de parinti sau bunici e la fel de ireala, intrucatva imaginara, ca razboiul troian sau cel peloponeziac (sau cum ni se paruse noua primul razboi mondial), de vreme ce ea si-a pierdut acuitatea chiar pentru noi insine. Asa cum nu putem reactualiza o durere, o placere, orice alta senzatie, desi le tinem minte, dar nu le percepem cu simturile, ci stim doar cum au fost, la fel ne e cu neputinta sa evocam cu tot ascutisul lor starile de tensiune, dramatismul trairilor, haloul lor emotional; acestea raman inregistrate in memorie, doar ca neutralizate: avem cunostinta de ele, de realitatea lor intensa de odinioara, ne miram insa ca de o poveste neverosimila. Si nu este oare neverosimila pana si realitatea faptelor petrecute? Nu e neverosimila intreaga realitate a lumii? Si mai ales a desfasurarii istoriei? Incredibil, inexplicab