Traian Băsescu are obiceiul să cîştige toate războaiele pe care le poartă cu ceilalţi. În schimb, pierde toate războaiele pe care le poartă cu sine. E mereu învins de propria sa natură.
De ce cîştigă? Pentru că, în teren, e întotdeauna mai bun decît adversarii săi. Mai deştept, mai eficient retoric, mai intuitiv. Vorbeşte limpede, cu adresă precisă, cu un fel de aplomb viril care provoacă încredere. Are spontaneităţi salutare (chiar dacă, uneori, riscante), ştie să alterneze umorul genuin cu severitatea, sentimentalismul cu decizia brutală. E credibil cînd se mişcă printre oameni, cînd dansează la restaurant, cînd rîde lăbărţat şi cînd plînge soldăţeşte. Nici unul dintre adversarii săi nu are datele necesare pentru a-i face faţă cît de cît onorabil. Unul din secretele succesului său e indigenţa multiplă a celor cu care se luptă. Coaliţia anti-Băsescu a reuşit să livreze alegătorilor, într-un timp scurt, imense cantităţi de stupiditate strategică, de mediocritate mentală, de nerealism. A te arunca într-o luptă dură şi primejdioasă, fără minime garanţii de cîştig, fără cîntărirea riguroasă a circumstanţelor, fără o anticipare atentă a consecinţelor posibile şi probabile nu e semn de combativitate politică, ci gesticulaţie sinucigaşă, disperare oarbă. La fel de neinteligent e a face alianţe neplauzibile şi dezonorante. Pînă la urmă, s-a văzut limpede că singura motivaţie a grupului antiprezidenţial era ura strict personală faţă de preşedinte şi un înşelător instinct de conservare. Interesul public, ţara, ecourile externe sau măcar nevoia de a supravieţui decent pe eşichierul politic au fost lăsate deoparte sau utilizate demagogic într-o campanie perdantă, nerezonabilă. Un asemenea amestec de tupeu plenipotent (D. Voiculescu), charismă hipocalorică şi anemie a talentului (M. Geoană), clămpăneală defazată (C.V. Tudor), indignare tovărăşească (I. Iliescu) şi mîr
