Urcat pe simezele salii de la Institutul Cultural Roman, Atelierul lui Mircea Titus Romanescu devine calea de acces catre dialogul cu sine pe care si-l doreste artistul.
Un mod strict pictural de a etala orizontala preocuparilor obsesive, necesara si suficienta pentru un virtual portret de artist. Ordinea lecturii si articularea concluziilor pot folosi criteriul cronologic - obiectiv dar nu si relevant in esenta, fundamentala ramanand evolutia iconica. Adica acel ritm interior al demersului compus din fluxuri si refluxuri, meditatii, indoieli, impliniri si reformulari, prin care artistul tinde spre descoperirea de sine. Fara indoiala ca un model descriptiv celebru, urmat cu abilitate si fidelitate, l-ar fi eliberat de aceasta povara. Dar satisfactia oferita de o astfel de reteta ar fi insemnat renuntarea la cautare, la acea curiozitate datorita careia arta ramane un permanent si infinit camp de confruntari si revelatii.
Proiectul elaborat de Mircea Titus Romanescu porneste de la premisa figurativului, primatul culorii si ordinea interioara a imaginii ca univers in sine. Coordonate - sau sarpante - ce se dovedesc a fi mult mai complexe si mai acaparatoare decat par la simpla lor enumerare. Figurativul de la care pleaca artistul este unul al interpretarii in scara subiectiva, nu opus celui descriptiv si evocator, ci doar de alta calitate. De aici se naste o tentatie a trecerii realitatii printr-o grila personala care opereaza reductii si sinteze, combinari si adaosuri imaginative ce amplifica pregnanta imaginii ca mesaj. In acest punct intervine primatul culorii, intr-o maniera ce aminteste de expresionismul nordic al inceputului de secol XX, cu intensitati tonale saturate si asocieri transante. Sunt piese care ne amintesc de exasperarea cromatica a unor Vlaminck sau Permeke si, mai aproape de noi, de solutia lui Lascar Vorel, artist sincro
