Cu mult înainte de a publica Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005) şi alte pagini de perisabilă publicistică, Mircea Cărtărescu şi-a arătat clasa de scriitor prin două opere apărute într-un interval foarte scurt, la finele regimului trecut şi în zorii originalei noastre democraţii. Visul (1989) şi Levantul (1990) sunt nişte cărţi absolut uimitoare (fiecare în genul ei), apărute însă într-un moment socio-istoric nepotrivit, în care interesul pentru literatură şi pentru cultură, în general, cunoştea o drastică diminuare. Fantasticul unor povestiri atât de originale, ca şi magia verbală din "jucăreaua" levantină se potriveau şi se potrivesc unui anumit orizont de aşteptare; şi unui cerc select, de cunoscători ai istoriei şi stilurilor literare. Mircea Căr­tărescu, cel de azi, îmi pare a fi un beneficiar al propriei imagini şi un captiv al gustului public: un autor devenit brand prin concesii făcute comercialului şi politicului. Adevăratul creator, profund şi subtil, este de găsit în operele mai vechi, gratuite, la care scriitorul încearcă să alipească trilogia Orbitor.

Ce este Levantul? În primul rând, o minunată pledoarie pentru frumuseţea poeziei. O frumuseţe diversă, pestriţă chiar, atinsă nu din întâmplare, la bătaia de aripă a Muzei, ci construită cu trudă, elaborată în ansamblu şi în cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodică a autorului e remarcabilă: în chipul cel mai firesc, parcă, el intră în hainele unor precursori şi scrie "în dulcele stil clasic", redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douăsprezece cânturi este o lecţie vie de istorie literară. Poetul postmodern îşi alege o serie de repere din poezia autohtonă, de la Ienăchiţă Văcărescu la Nichita Stănescu, şi le rulează discursurile într-o interferenţă căutată, mutându-se de pe un picior metric pe altul şi învârtind cu graţie tropii.