În lipsă de ceva mai consistent, ne batem capul cu zarva mediatică din jurul unei chestiuni "deontologice": este invocarea publică a lui Dumnezeu un drept, o posibilitate recomandată contextual sau un scandal intolerabil din perspectiva "corectitudinii politice"? Fireşte că, în arena opiniei, au făcut opriri belicoase adepţii fiecăreia dintre aceste poziţii. Nu-i acuz de confuzia care domneşte în domeniul politico-religios pe "simplii cetăţeni" de a căror "simplitate" nu vom scăpa cîtă vreme vom avea şi "cetăţeni complecşi", cu statut privilegiat. Nu "poporul" e de vină că Statul şi Biserica au ratat obligaţia de a fixa reguli pe baza cărora să tranşăm asemenea dileme.

Statul? S-a bîlbîit 17 ani pînă să adopte o nouă Lege a Cultelor, iar promulgarea acesteia nu a schimbat peste noapte nici mentalităţile, nici practicile. Biserica? A cîntat, pe voci diferite, o partitură contradictorie. Pentru că ba ne-a spus că preoţimea nu are voie să facă politică militantă, ba ne-a arătat că episcopatul însuşi se implică, dacă are interese de moment, în sfera politicului. Vrem o Biserică liberă, deşi acest lucru e imposibil dacă Statul continuă să finanţeze salariile clerului. Vrem un Stat liber, dar el nu se poate lipsi de "propaganda" (naţională sau electorală) pe care clerul - cu influenţa lui incontestabilă asupra "credincioşilor" - i-o poate furniza, mai ales în momente de criză sau de campanie.

Multă lume din zona urbană, practicantă a profesiunilor liberale, socoteşte că religia e prea prezentă în forum şi deplînge, pe faţă sau prin dos, "succesul" popular al Bisericii. Această categorie - definită prin hedonism cultural şi snobism al consumului - poartă cu sine, explicit sau difuz, o ideologie anticlericală, radical-laicistă. Din această zonă a pornit, bunăoară, ideea că icoanele trebuie scoase din şcoli, pe temeiul unor argumente la fel de neclare ca şi s