Radu Dragoescu, pe care vointa tatalui, comunismul si propria discretie l-au impiedicat sa se manifeste plenar ca artist, a fost un nobil autentic, pentru care corectitudinea si constiinta muncii nu au reprezentat doar figuri de stil. Ascultand amintirile Serbanei Dragoescu, ma intorc cu gandul la "Pu Yi, ultimul imparat", care, plecand de la serviciu in salopeta, se opreste la Palatul Imperial transformat in muzeu, plateste intrarea si ajunge in sala tronului, unde se asaza in jiltul de pe care fusese dat jos. Era atata nobila naturalete in gesturile imparatului si atata asumare... (Marcela Gheorghiu)
Lucrand o vreme pentru Fondul Plastic, l-am cooptat si pe tatal meu. Pe el toate iesirile in societate, obligativitatea acestor gesturi il terorizau. Fiindca era un om foarte constiincios si corect, constient de faptul ca trebuia sa-si faca bine datoria, se crispa, se concentra. Odata, aproape ca s-a imbolnavit de ulcer cand l-au numit intr-o functie de sef la intreprinderea la care lucra, pentru ca pur si simplu nu era facut pentru asta si nu putea face fata atitudinii de sef. El era un artist liber care, toata viata, a suferit constrangerile inerente serviciului. Pana cand, foarte fericit, a iesit la pensie.
La a doua tinerete
Se stie ca artistii plastici si scriitorii isi dau masura talentului lor la maturitate, la adanca maturitate chiar, adica dupa 50-60 de ani. Statistic se cunoaste lucrul acesta. Altfel stau lucrurile cu poetii si muzicienii, care se manifesta plenar la 20-30 de ani. Evident ca exista si exceptii, dar, in general, marile capodopere la aceasta varsta iau fiinta. O dovada ca asa stau lucrurile este faptul ca poetii la maturitate incep sa se apropie de alte genuri literare - roman, eseu s.a.m.d. In ce-l priveste pe tatal meu, dupa 60 de ani si-a trait a doua tinerete. Efectiv a renascut. De fapt, nici fizic nu ii d
