Episodul 3. Preotul

Jucatorii profesionisti de poker au crize de inspiratie, ca si scriitorii. Primii merg sa joace cu amatori in speranta ca se vor regasi. Ceilalti recitesc ce scriau cand aveau inspiratie. In speranta ca o vor regasi. Noi mergem la catedrala. Eleganta si goala de continut, populata de oameni terifiati, catedrala ne justifica. Privind chipurile care se roga, chipurile, te simti util. Dar putin. Ce pot doi de mine? Mortii sunt atatia. Si indiferent ce au facut cu viata si vlaga lor, toti par sa merite o pozitie mai demna. Preotul care servea aici pana anul trecut a murit cu noi. A fost maximumul imaginabil. Pastorul pastorit era insa un om extrordinar. Tragic, dar admirabil intr-un fel. A dus, dupa standardele oamenilor, o viata de sfant. Iar gestul lui final nu cred ca l-a prabusit din ochii lui Dumnezeu. Si Iisus s-a indoit. Pentru parintele infricosat noi eram arhanghelii Mihai si Gavril. Si dupa o viata intreaga in care asteptase de la Dumnezeu un semn pentru toate infranarile, acum era convins ca noi suntem acela. Poate ca eram. Unul buretele cu otet si celalalt varful de sulita.

Ati evitat Biblia? Oricare ar fi argumentul, e o prostie. Cele doua testamente sunt ca muzica clasica. O-bli-ga-to-rii!

Catedrala se umple. Ca o arca. Care nu cauta pamantul, ci cerul. Toti spera sa naufragieze in vacanta de pe ceea lume. Doamne, cata tristete. Privesc peste umar si parca-l vad pe diavol. Si nu stiu daca vrea sa ma impiedice sau sa ma incurajeze. Sa fac ceea ce fac. Sa scriu despre ceea ce fac. Are ochii adanci si un zambet increzut. Asta l-a trimis jos, glumesc eu. Frica ma paralizeaza. Suntem doi neaveniti care s-au cocotat pe scena operei. Facem figuratie si mic trafic de frontiera. Si am canta penibil daca am avea loc in libret. Diavolul zambeste triumfator, intinde mana spre noi si striga:

- Faceti galagieeeeeeee!!!!!...