De vreo zece ani încoace, mediile internaţionale de presă tind să reducă faptul religios la patologiile sale. Psihoza "post 9.11" şi mania corectitudinii politice au generat o ambianţă de proces penal, pe fondul căreia tot ce ţine de religie e clasificat sub specia exclusivă a "riscului" civilizaţional.

Nimeni nu se mai preocupă de cotidianul religios, adică de miliardele de oameni care i se roagă lui Dumnezeu, potrivit anumitor sacre învăţături. Nu ne mai interesează faptele bune, reflecţia despre soarta noastră veşnică sau acţiunea socială inspirată de Revelaţie. Ştirile despre lumea spirituală nu apar decît la periferia acesteia, ori de cîte ori vocaţia centrală îi este distorsionată printr-o formă nespecifică de abuz hermeneutic sau comportamental. Întăriţi cu acest nou reflex, ziariştii români au tradus tendinţa globală sub forma locală a "sindromului Tanacu". Nu prea mai are cititorul cum să audă de Dumnezeu, dar află negreşit ba că decanul de la Teologia bucureşteană şi-a pistonat fiul printr-o licenţă frauduloasă, ba că mitropolitul de Sibiu l-a decorat pe Becali, ba că acela de la Iaşi a cununat în Italia vreun îmbogăţit de tranziţie şi tot aşa. Ocupată cu asemenea teme de mare subtilitate, România secularizată prin comunism a pătruns, după cum se vede, în faza moralităţii decreştinate. Ea îşi judecă de sus Bisericile pe o bază etică autonomă, fără nici o legătură cu nivelul de competenţă al criticului sau cu sentimentul comunităţii.

Cam acesta pare a fi contextul în care, dincolo de placiditatea concediilor estivale, presa a pus totuşi mîna pe o ştire de senzaţie, făcută din suprainterpretarea apocaliptică a unor biete "răspunsuri" pe care Papa Benedict al XVI-lea şi-a pus, formal, sigiliul magisterial. Ei da, catolicii mărturisesc primatul petrin. Pentru ei, Sf. Petru nu e primus inter pares (aşa cum cred ortodocşii, care scot de aici "pri