Ultimul Episod. Happy-end?
Cand te hotarasti sa-ti iei viata dupa ce ai aflat ca suferi de o boala incurabila, situatia seamana perfect cu decizia unui angajat de a-si da demisia cu putin inainte de preaviz. Unii ar spune ca nu ajuta la nimic. Nici una, nici alta. Altii, care se iubesc mai mult, ar sustine pana in panzele albe liberul-arbitru al jucatorului care cedeaza partida cu trei mutari inainte de mat. Macar, ar spune ei, intelegi corect situatia.
Prin aburii ierbii, am vazut dansandu-mi in fata ochilor diverse morti "frumoase", care ma imbiau sa le probez ca pe niste rochii de mireasa. Ciudat. De ce nu costume de mire? Si mortile astea, puse in scena cu grija, costau, marea majoritate, enorm.
In moartea a' mai de vis dintre toate, muream intr-un Pagani-Zonda. La 330 km/h. Luxul suprem al visului era flacara albastra care izbucnea in momentul coliziunii. Flacara care, in lumea reala, n-are ce cauta. Si chiar daca ar avea, eu, zdrobit de o mie de G in masina, n-as fi vazut nimic.
Moartea mea ma preocupa totusi foarte putin. E mai degraba un interes pur profesional. Viata mea de pana acum ma preocupa ceva mai mult: am jucat mereu variantele sigure, iar rezultatul final demonstreaza ca nu exista asa ceva. Sunt un esec deplin. Mi-am anulat dintr-un foc toate punctele adunate chibzuit. Sunt un terorist sinucigas care s-a detonat, din greseala, in propria sufragerie. La masa cu familia.
*
De mai multe zile, a plecat si nevasta-mea de acasa. Preventiv. Motivatia oficiala: sora si nepotelul au nevoie de ea. Contraargumenteaza daca poti. Ca atare, mi-am cautat iar fratele. De data asta fara canabis in buzunar.
- Ce faci? Asculti Freddie Mercury?!... El pare preocupat ca un om care urmareste o musca nebuna prin casa. Doar ca victima potentiala a victimei sigure nu e de pe lumea asta: ochii bolnavului (care ar fi trebuit
