In acelasi an, 2007, la acelasi centru cultural londonez, Barbican, publicul britanic a putut vedea doua spectacole de Shakespeare, ambele in ruseste, ambele lucrate la Malii Teatr din Sankt-Petersburg: A douasprezecea noapte, regizat de conducatorul companiei engleze Cheek by Jowl, si Regele Lear, in montarea lui Lev Dodin. Productiile sunt foarte diferite una de alta: pe de o parte, cea a lui Declan Donnelan, cu o distributie delicioasa, formata exclusiv din barbati, cucereste si amuza, concentrandu-se asupra ambiguitatii feminin-masculin din piesa lui Shakespeare; pe de alta parte, punerea in scena a lui Dodin are o doza de austeritate care ii da un aer mai putin comestibil.
Si, in special, indrazneste sa faca harcea-parcea piesa Bardului (retradusa si "aranjata" de Dina Dodina). Iar daca englezilor - suficient de educati - poate sa le placa o montare neobisnuita ori chiar extravaganta, nu le vine la fel de usor sa-l accepte pe Shakespeare "al lor" morfolit de un regizor strain sau sa-i vada textul sacru redus la statutul de simplu scenariu de spectacol. Ca sa nu mai vorbim de un alt mic detaliu: noua versiune nu este suficient de accesibila publicului britanic, prin faptul ca nu a existat o traducere literara, in engleza, a noului script.
Primul Shakespeare al lui Dodin a vazut lumina salii de teatru dupa trei ani de repetitii, asa cum era si de asteptat de la un regizor care a facut din aceasta practica o traditie. Rezultatul nu iti taie respiratia, asa cum fac multe dintre productiile lui Dodin. Sa fie oare celebritatea regizorului, de proportii uriase atat acasa cat si peste hotare, si care i s-a urcat la cap? Cred ca, mai curand, montarea este un mic experiment. Dodin nu s-a "jucat" cu piesa de dragul de a-si exercita autoritatea asupra ei ori pentru a-si multumi fanii, ci pentru ca sa spuna clar si limpede, in limbaj scenic, ce parere a
