Din 21 iunie, Galeria de Arta Europeana a Muzeului National de Arta al Romaniei este din nou accesibila publicului. Evenimentul acesta, la originea caruia se afla inapoierea catre Muzeul Brukenthal din Sibiu a celor nouasprezece tablouri smulse in urma cu mai bine de jumatate de veac, a fost asteptat cu nerabdare si interes. Un prim argument e faptul ca Muzeul National de Arta este singurul loc din capitala (si, inclin sa cred, din tara) care contureaza bogat si coerent, de multe ori chiar elocvent, istoria artei europene.
Al doilea motiv al impacientei si, pina la urma, al curiozitatii l-a constituit masura in care resursele proprii reusesc sa umple golul considerabil lasat de capodoperele returnate.
in opinia mea, aceasta dificultate a fost surmontata onorabil; cred ca nu as exagera afirmind ca, in unele privinte, actuala „topografie“ expozitionala este chiar mai fericit controlata. Nu am avut impresia, traversind salile galeriei, dupa mai bine de sapte luni de la inchidere, ca acestea ar adaposti absente grele, goluri irecuperabile. Dimpotriva.
Daca ar fi sa fac un examen al actualei infatisari a Galeriei de Arta Europeana, as indica trei aspecte majore. in primul rind, operatiunile de reamenajare in sine. Unele dintre sali (si, implicit, prin culoare si traseu, relatiile dintre spatii) au fost usor modificate. in multe cazuri, locul pe care inainte il ocupa piesa de expozitie a fost schimbat; ai pornirea sa refaci mental aranjamentul anterior si, aproape de fiecare data, constati ca acum este unul mult mai inspirat: Bronzino linga Nosadella, Guercino in locul lui Amigoni, Wtewael mult mai vizibil etc. Evident, situatia aceasta are legatura (si) cu lucrarile reincluse in parcursul expozitional; intr-un numar mai mare decit al celor cedate, acestea schimba mult retorica salilor. Astfel, sectiunea destinata Renasterii italiene timpuri
