Dorina Gutu face pe Masterat politic putina teorie despre ce-ar trebui sa fie un (scriitor de) discurs politic. Vin si eu cu un pic de practica, de-a noastra, romaneasca:

- majoritatea discursurilor se tin in Parlament, drept pentru care se scriu la limita de minute a partidului respectiv. La un partid mare, asta poate insemna vreun sfert de ora, mult peste granita suportabilului - oricare te-ai gandi ca e adresarea, colegii tai de Camera sau publicul de la televizor, in caz ca sedinta e transmisa in direct

- interesant e faptul ca in campania pentru referendum, sedintele-cheie din Parlament au facut rating, chiar in aceste conditii, atunci cand au fost transmise in extenso pe TVR. Analistii care-si dadeau cu presupusul pe televiziunile de stiri au fost mai putin cautati decat discursurile masive ale politicienilor

- politicienii romani tind sa fie exhaustivi. Adica sa tina discursuri “pe liniute”, care intorc problema pe toate fetele. Este drept ca asta e un gen de gandire programatica normal, dar oratorii de succes contemporani se refera adesea la un anumit lucru, pe care il detaliaza si cu care merg spre concret.

Discursul politic romanesc evolueaza in zona abstractiunii medii, a punctelor de program, iar alegatorul realizeaza destul de greu cum il afecteaza direct aceste abstractiuni. Omul care stie sa aterizeze in concret, sa vorbeasca despre poduri, ostatici, justitie si altele in mod specific e Traian Basescu

- tonul inflamat, nimicirea retorica a adversarului ne pot intrista, dar se gasesc si pe alte meleaguri si, in plus, au o anumita eficienta. Probabil, totusi, ca un discurs care vizeaza mai putin adversarul politic ar putea fi testat in Romania. Critica e cea mai la indemana arma, iar apetitul romanesc pentru ea se vede peste tot, de la forumurile de net la coada la paine

- senzatia de